Casa parinteasca nu se vinde

“Casa părintească nu se vinde”, citat din “marele” lingău aflat, până nu de mult, la guvernare în ultimii ani. Casa nu se vinde, că e proprietate proprie şi personală, adică fix ceea ce ne interesează, bunăstarea familiei. Ţara, asta o putem vinde … Da’ ce faci cu casa lui tactu dacă e la Roşia Montană? Sau la Roşia Poieni? Sau prin alte locuri unde “investitorii interesaţi de bunăstarea românului” doresc să deschidă o afacere profitabilă, pentru statul român, evident !

Ţara are nevoie de bani, pensiile nu se plătesc din împrumuturile FMI, din alea se fac investiţii, atunci, ce ne rămâne de vândut dacă “casa părintească nu se vinde” ?

Pe inventar rămân tot mai puţine “lucruri” de vânzare, dar scăpăm repede de ele. Astfel avem/am avut:

1. Gazele de şist. La o săptămână după ce în Bârlad aprox 4000 oameni au protestat împotriva exploatării gazelor de şist prin fractură hidraulică, guvernanţii au decis că “vox populi, vox dei” este doar o zicală dintr-o limbă moartă, astfel că, începând de astăzi, binefăcătorii de la Chevron (eram obişnuiţi doar cu ăia de la RMGC) pot începe exploatările la Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti. Să foloseşti nişte metode care, printre altele, pot provoca seisme, în apropierea centralei nucleare de la Cernavodă, cred că face parte tot din strategia de distrugere a ţării.

2. Cuprul de la Roşia Poieni. Aici nu se mai aplică “lamentările” din cazul Roşia Montană, peisaj, munţi, poluare, situri arheologice, etc. Le-a distrus împuşcatu` şi a “construit” cele mai mari halde de steril de pe continent. Zona trebuie reecologizată, necesar vreo 98 milioane de euro, pe care evident nu-i avem, dacă construim spaţii verzi (parcuri) în pădure. Plus o investiţie în tehnologie. O firmă de stat exploata cuprul de acolo şi culmea, producea profit de vreo 9 milioane euro pe an (care nu era reinvestit) în condiţiile în care lucra la capacitate minimă. Guvernanţii au hotărât, ascundem poluarea sub preş şi o vindem la străini, de parcă ar duce-o la mama lor acasă. Aşa s-a privatizat şi S.C. CUPRU MIN S.A. Abrud pentru fabuloasa sumă de 200 milioane euro. Gurile rele vorbesc că acolo ar mai fi cupru în valoare de 20 miliarde $, iar gurile spurcate susţin că pe lângă asta, ar mai exista şi alte minereuri nedeclarate.

3. Roşia Montană. “Să nu scapi când sapi după aur / În Roşia Montană sper să se surpe mina” (Deliric). Singurele mine care o să se surpe, vor fi alea de pe vremea romanilor, că ăştia de azi vor să radă munţii cu totul.

4. Petrolul. Dat la austrieci, ca apoi cârmaciul şef să se supere pe ei, că “binefăcătorii” ăştia scot petrolul de la noi cu 16$ pe baril şi justifică preţul carburanţilor prin scumpirea barilului de ţiţei la nivel mondial. Dacă de Roşia Montană, Roşia Poieni, Vama Veche şi alte localităţi date pradă “binefăcătorilor” nu vă pasă, sper să vă doară când apăsaţi pe acceleraţie.

5. Apele minerale. Cotate ca fiind cele mai bune până şi în America. Se bucură francezii (parcă) de prostia şi ignoranţa noastră. Trebuia să ia apa şi să o îmbutelieze în Ungaria şi statul român obţinea fix 0 lei, aşa de bine au făcut contractele.

6. Artişti. Ingineri. Cercetători. Doctori. Oameni capabili de muncă. Oferiţi gratuit. Cea mai mare pierdere. Cu OTV-işti, manelişti, pseudo-vedete, nu o să ajungă ţara nicăieri.

Defapt, ne îndreptăm spre titlul de colonie. De data aceasta nu o colonie a Uniunii Sovietice ci a Uniunii Europene.

Şi astea sunt doar câteva din multele acţiuni de sărăcire a acestui popor.

Ca dedicaţie pentru hoţii în costum:

Inca mai exista bunul simt

Am întâlnit săptămâna aceasta două situaţiuni care, pentru vremurile pe care le trăim, sunt complet ieşite din comun. Dovezi că încă mai există bunul simţ.

Prima întâmplare, la farmacie. Un domn bine îmbrăcat, stătea puţin mai retras, parcă aştepta ceva, nu părea să stea la rând la ghişeu. După puţină vreme, la ghişeul respectiv se pune un bătrânel, îşi face cumpărăturile şi dă să plece, moment în care domnul care aştepta retras, se duce şi el la ghişeu, iar bătrânelul se întoarce din drum şi îşi cere scuze acelui domn că s-a băgat în faţa lui la rând. Omul respectiv aştepta să-i fie preparat un medicament, nu stătea la rând. Farmacista şi respectivul trag concluzia “Mai rar asemenea oameni, dar se pare că mai există. Păcat că-s pe ducă!”

Dacă bătrânul respectiv mai are puţin şi trece în rândul celor drepţi, am găsit bunul simţ şi la unii mai tineri.

Mulţi n-au auzit de “orele de odihnă la bloc” (14:00 – 17:00), unii sparg gresia la orele 23, alţii aruncă mobila pe geam, duminică dimineaţa ş.a.m.d. O dată cu primăvara, parcă vine şi sezonul “renovărilor”. Şi anul acesta suntem printre cei privilegiaţi, avem vecini noi, care evident, renovează. Spre deosebire de cei amintiţi mai sus, astăzi bate la uşă un tip de vreo 20 de ani, care-mi spune că e vecinul de la 3 şi îşi cere scuze că astăzi o să facă gălăgie, dar are de schimbat uşi şi alte cele.

Nu credeam că o să văd aşa ceva în România, locul unde “Mulţumesc” şi “Îmi cer scuze” fac parte doar din vocabularul celor “fraieri” care sunt foarte puţini la număr.

Baia Mare anti-ACTA

Pe Facebook, peste 2300 de persoane. În stradă, maxim 100. De aici trag concluziile:
1. Pe facebook e plin de terminaţi care dau like, share, attend la tot ce prind, iar asta a fost demonstrată şi cu alte ocazii.
2. Cum ne merităm Chiorul, aşa merităm şi ACTA.

Am ajuns în Piaţa Revoluţiei pe la ora 17:15, erau câţiva tineri strânşi pe acolo. Încet, încet mai veneau câte trei, patru persoane. În plus, erau pe acolo vreo 3 pensionari pe alte filme. Strigau “jos băsescu”. Ne-am uitat la ei, wtf?! am râs … Probabil la fel au făcut şi ei când ne-au văzut.

Au început să se agite pancartele, pentru poze, evident. S-au făcut remarcaţi blogării din onlainu băimărean, ăia celebri, nu de ăştia neica-nimeni ca mine. Nu s-au făcut remarcaţi prin pancarte, sloganuri, bannere, măşti, ci prin iPhoane, dSLR-uri, bliţuri, figuri, etc. Au confundat protestul cu o şedinţă foto. Tare mă tem că dacă se aprobă inepţia asta de lege, se închide youtube-ul şi nu o să mai reuşească unii să-şi facă norma de posturi/zi.

Am strigat una alta, am mai ţopăit puţin să se dezgheţe degetele de la picioare şi a început lumea să se împrăştie.

În România s-au anunţat cei mai mulţi “protestatari” din toată Europa, pe Facebook. Numărul celor ieşiţi în stradă? E de plâns …

Speranţa noastră sunt nemţii, polonezii, slovenii. Noi rămânem cu lamentatul, ne pricepem cel mai bine.

Lecturi Urbane Baia Mare – Prima Editie

11 decembrie 2010, Baia Mare

Poze

Se scrie un nou capitol Lecturi Urbane, o poveste inspirată de cărţi, începută în Bucureşti şi scrisă mai departe de peste 25 de oraşe. Băimărenii au scuturat şi ei praful de pe cărţi, au citit, au invitat vizitatorii Gold Plaza să citească şi au împărţit cărţi. Au dat viaţă personajelor din cărţile a căror coperţi au fost deschise astăzi.
Aproximativ 100 de cărţi şi-ai găsit câte un posibil cititor. Un început destul de bun, dar un pic cam timid. Oamenii au privit cu reticenţă cărţile înşirate pe podiumul de la parterul mall-ului. Am fost şi noi timizi, cei care citeam sau împărţeam, fiind la prima ediţie şi arătând ca nişte “ciudaţi”. Dar ne-am dat “greaţa”. Am împărţit cărţi, am mers şi prin restul mall-ului cu cărţile în mână încercând să le găsim un prieten.

Au venit oameni la standul improvizat, s-au uitat, li s-a explicat care-i treaba, au luat cărţi. Erau surprinşi când aflau că sunt gratis. Asta a fost partea simplă şi frumoasă, a fost “autohrănirea” (spirituală). Partea cealaltă, un pic descurajantă, a fost opritul trecătorilor şi încercarea de a le da o carte. Unii au luat. Mulţi au refuzat. Unii nu aveau timp, alţii recunoşteau că nu sunt cu cărţile. Ce m-a şocat cel mai mult a fost următoarea întrebare ce mi s-a adresat încercând să “plasez” o carte: “Şi ce să fac cu cartea?!” Am rămas mască …
Colac peste pupăză, cărţile fiind înşirate lângă brăduţul şi moşul din mall, a venit un tată cu plodul din dotare să-i facă poză lângă brad. Cu siguranţă nici unul dintre ei nu sunt familiarizaţi cu cărţile. Puştiul stătea “călare” cu piciorul pe o carte, zâmbind la aparatul lui tacsu. Apropo de copii, erau cei mai încântaţi de ideea de a primi o carte “cadou”. Un tată model, i-a spus fiului său să pună cartea la loc că are destule acasă…

Ţinând cont că evenimentul a fost anunţat miercuri, iar azi s-a desfăşurat, eu zic că a fost bine. Următoarea ediţie ce va avea loc în 28 ianuarie, o să fie mai bine organizată, cărţi mai multe şi sperăm o participare mai numeroasă.

P.S Mall-ul nu e cel mai “cult” loc din oraş, dar e locul cu cea mai mare densitate de oameni. Până dă căldura, să ne putem desfăşura în parcuri, poate se transformă locaţia în “mall-ul cultural” (că şi aşa nu este nicio galerie Diverta în mall).

We did it !

A venit ziua cea mare, ziua în care mulţi nu credeau că o să se întâmple ceva. 25 septembrie 2010 (e de ţinut minte această zi !)

24, seara. Pe site-ul www.letsdoitromania.ro apăreau înscrişi doar 73000 de voluntari. Puţini pe lângă necesarul de 200 000. Cei mai necredincioşi decât Toma, care ziceau că aşa ceva nu se poate la noi, păreau să câştige.

Sâmbătă dimineaţa. Merinde, apă şi la Casa Tineretului, la ora 8:20 eram prezent.

Am aşteptat şi după ceilalţi membri ai echipei: Anca, Gherda, Cosmin, Adrian, Cosmin (liderul). Ne-am dus la înscrieri, să ne luăm sacii, mănuşile, tricourile. Nu mai contează că organizarea a cam scârţâit, era şi normal când în tot judeţul te aştepţi abia la 4000 de voluntari, iar în ziua cea mare numai în Baia Mare se prezintă 3000. Tot ce contează e că am dus la final ceea ce am început! Felicitări organizatorilor locali, sunt sigur că nu le-a fost uşor.

Aşadar, eram 6. Mai aveam 2 locuri, deşi maşina avea doar 5 locuri.

Pe la ora 10, 10 jumate am fost pe “câmpul de luptă”, Valea Chiuzbaia.

Am urcat spre intrarea în Chiuzbaia, o singură echipă de 2 membri era deja la lucru, îşi făcuse încălzirea (povestea lor aici). Harnici oameni, i-am salutat, ne-au salutat, lucru ce s-a repetat cu fiecare echipă întâlnită. Parcă era o atmosferă de sărbătoare.
Ne-am oprit chiar la intrarea în sat, pe dreapta. Ne-am tras mănuşile şi am pornit la treabă.

Am descoperit o adevărată “mină” în vale. 3 “cutii” de fier, pline cu gunoaie. Am scos cât de mult s-a putut. Am trecut mai departe, am coborât în vale şi am început să arunc pe mal gunoiul găsit, iar Cosmin şi Adrian îl puneau în saci, altfel nu prea era cum!
Gunoiul era diversificat, iar educaţii noştrii concetăţeni au căutat tufa cea mai mare, mai spinoasă sau pietrele cele mai mari din apă ca să-şi arunce “cei 7 ani de acasă”. Atât urme ale trecerii amatorilor de grătare pe acolo, cât şi dovada că pentru săteni valea = groapa de gunoi. Am găsit de la pungi de chyps-uri şi pampers, la bucăţi de acoperiş şi rame de geam. Nu am terminat de “evacuat” bucăţile de acoperiş că s-a făcut strigarea la masă!
Când am ieşit din vale, am constat cu uimire că lângă noi se instalase un cuplu de pensionari, la iarbă verde. Evident erau de acord că oamenii nu ar trebui să arunce gunoiul pe unde trec, la fel cum erau de acord că ar trebui să fie amendaţi dacă fac asta. De asemenea, toţi din sat cu care te întâlneai şi aflau că eşti “la curăţenie pe vale”, aveau aceeaşi părere!

Am mâncat, am stat, am stat, am stat … :D Între timp a apărut învăţătoarea din sat cu un grup de puşti. Ne-a mai dat şi nouă nişte saci. Au fost şi puştii destul de harnici. În sfârşit, când să ne punem iar la lucru, avem o problemă. Nu mai aveam mănuşi, sau cel puţin nu mai aveam mănuşi “întregi”. S-au rupt aşa că ceilalţi au dat o fugă până-n Baia Sprie să facă aprovizionarea. La întoarcere au adus şi ştiri: marginea drumului e plină de saci şi este un grup de aproximativ 130 de elevi de la Bariţiu. Treaba merge, ne-am pus şi noi iar pe muncă.

Trebuie să menţionez o constatare. I-am cam încurcat rău pe amatorii de grătare. Veneau, se uitau, ne vedeau pe acolo, vedeau sacii lângă drum şi plecau mai departe. Pe toată valea am fost mai mulţi voluntari decât petrecăreţi! Totuşi, e bine că au fost şi de ăştia, poate au văzut şi au învăţat ceva.
Cât despre cei ce s-au aşezat lângă noi, făceau greva foamei, sau cel puţin aşa mi s-a părut pentru că nu aprindeau focul. Probabil aşteptau să plecăm noi.

Am terminat treaba. Am mâncat, am stat la poveşti, am numărat recolta. 20 de saci şi vreo 4,5 saci aduşi de copiii din localitate. Se putea şi mai bine, dar uşor n-a fost !
Pe la ora 14 am plecat. Pe vale peisajul era complet. La marginea drumului mormane de saci, iar pe fundal amatorii de grătare care s-au instalat de-a binelea. Voluntarii deja-şi făcuseră treaba, s-au retras în anonimat, nedorind aprecieri, faimă, laude, deoarece sunt sigur că ceea ce au făcut, au făcut-o pentru că-şi iubesc ţara, iubesc natura şi vor o schimbare. Cel puţin noi ne-am simţit bine, am rămas cu un sentiment plăcut, întărit de ştirile auzite la TV: peste 150 000 de voluntari au participat azi …. We did it !