Din tot ce a născocit omul, bicicleta singură îţi îngăduie să parcurgi distante înzecite decât ai parcurge cu piciorul, fără să te rupă o singură clipă de natură. Ea este instrumentul ideal pentru a străbate şi cunoaşte lumea, lăsându-te tot timpul în contact cu ea, lăsându-ţi răgazul să devii fericit şi înţelept. Cu mai puţin decât ea, omul este prizonierul propriilor sale limite. Cu mai mult decât ea, iese afară din natură şi se pierde de sine însuşi.
Am mers mult pe jos, cu bicicleta şi cu automobilul. Mersul pe jos pune fiinţa noastră în contact direct cu diversitatea lumii, prilejuindu-i observaţii şi fericiri fundamentale. Bicicleta vine să le înmulţească, fără a scădea nimic din ele.
Cu piciorul, greu îţi poţi îngădui – mai ales dacă se apropie seara – un ocol larg, până la pâlcul de arbori, la casa singuratică sau la ruinele din zare. Bicicleta îţi îngăduie să-l faci, ea îţi îngăduie să pendulezi între orizonturi, să te îndrepţi încotro te atrag privirile, să cunoşti un întreg ţinut, fără să te frustreze nici o privelişte. Ea este instrumentul ideal pentru a străbate şi cunoaşte lumea.
Este adevărat că, pentru cei ce o străbat în automobil, bicicliştii pot părea desueţi sau chiar ridicoli. Ce vă pot spune? Că niciodată această comparaţie nu trebuie făcută, că aşa cum o gazelă nu poate fi pusă în balanţtă cu un tigru – iar bicicleta este verişoara metalică a gazelei – niciodată fragilul velociped nu trebuie pus, sub aceeaşi şosea, alături de un automobil.
Automobilul – cine ar cuteza să o nege? – are o frumuseţe a sa, dintre cele mai desăvârşite pe care le-a produs era industrială. Şi îţi îngăduie să admiri, la prânz, un fluviu sau o catedrală de care, în zori, te afli la o depărtare de sute de kilometri. Dar cu ce preţ! Viteza îl rupe pe om de natură şi îl înstrăinează de sine însuşi, încapsulându-l într-o singură senzaţie, în scurgerea vertiginoasă a kilometrilor. Lansat în lungul şoselei, automobilul mănâncă pământul, desfiinţând lumea şi desfiinţându-şi şi stăpânul. Dintre oamenii unidimensionali, automobilul este cel mai unidimensional.
Am străbătut cândva o ţară tropicală, de la un capăt la altul într-o singură zi, cu un automobil a cărui viteză atingea nebunia. În afară de acest sentiment, plăcut câteva clipe, nu m-am ales cu nimic. Mult mai de folos mi-ar fi fost, mult mai mult m-aş fi simţit în acea parte a lumii, dacă aş fi stat un singur ceas sub un palmier, sau de vorbă cu un pescar de pe ţărmul mării, cum aş fi dorit, dar nu s-a putut.
De câte ori, în ţări şi continente străine, am fost prizonierul automobilelor lansate între două oraşe, am binecuvântat clipa când li se spărgea cauciucul sau li se înfunda carburatorul. Atunci, porneam înainte pe jos şi fiecare pas pe care îl făceam în lungul şoselei, printre case, oameni şi arbori, putându-i privi în voie şi aborda, era un bun câştig. Din lungi şi prestigioase călătorii, în forul meu intim doar cu atât m-am ales: cu cât am călcat singur cu piciorul.
Desigur, rămân piramidele, catedralele, templele milenare. Dar a ajunge în faţa lor cu automobilul şi a pleca din faţa lor, după o jumătate de oră, cu automobilul, înseamnă o cunoaştere a lumii pe bandă rulantă. Cei care se duc să admire, în cursul unei zile, cu o sută de kilometri pe oră, un oraş sau un munte îndepărtat, sânt mai puţin bogaţi sufleteşte, mai puţin fericiţi şi mai puţin inţelepţi decât cei care, în aceeaşi zi, au ajuns cu bicicleta pe poteci înguste, printre lanuri de grâu sau căpiţe de fân, până la un mic râu sau într-o pădure.
Omenirea se află într-o fază a istoriei sale, caracterizată printr-o grăbită acumulare de bunuri, care ici şi colo îi precipită pulsul şi o desfigurează. Dar când, în cele din urmă, se va satura, când nu va mai fi atât de ahtiată de valori materiale, când nu o va mai propulsa simţul parvenirii, se va întoarce fără îndoială spre tot ceea ce îi va putea aduce adevărata fericire. Atunci, marea desfătare o va da bicicleta, iar nu automobilul, cel care a putut să dezumanizeze atâţia oameni şi chiar să-i bestializeze.
Sunt sigur că va veni o lume, scăpată de tristeţea sărăciei, scăpată de obsesia îmbogăţirii, în care oamenii, în sfârşit înţelepţi, vor lăsa în garaj, de câte ori vor voi să-şi ofere o mare bucurie, tigrii de oţel ai automobilelor, de dragul celor două roţi subţiri care le pot prelungi fiinţa fizică şi spirituală. Marele drum al omului spre sine însuşi, marele drum în urma căruia va descoperi cât poate fi de fericit, aşa va fi făcut.
Sunt sigur că o astfel de lume va veni şi sânt bucuros, că în anii mei cei mai buni, am prefigurat-o.
Geo Bogza