Au trecut pe lângă mine, unul lângă altul, alunecând uşor pe biciclete, un băiat şi o fată. El avea capul gol, ea părul lung pe spate. Nepăsător la atâtea spectacole ale oraşului, am întors capul după ei şi i-am privit cu o uşoară invidie. Apoi, aducându-mi aminte de mine însumi mi-am spus, în timp ce mă cucerea lumina unui zâmbet lăuntric:
— Şi eu am fost ca şi ei, şi eu am cunoscut această mare şi copilărească fericire.
Şi eu am pedalat, în capul gol, alături de o fată al cărui păr flutura pe umeri. Oră după oră am pedalat, ascultând imperceptibilul foşnet al spiţelor în foşnetul mai vast al arborilor pe sub care, precis şi totuşi ca într-un vis, necontenit alunecam. Sau, alte ori, plecat pentru o lungă călătorie – cum a fost aceea în care m-am făcut, de la început până la sfârşit, toată viaţa lui, tovarăş al Oltului – pedalam singur, din zori până în amurg, lăsând în urma mea, într-o imensă horă, atâtea chipuri ale lumii, sate, păduri, livezi, fiecare altfel luminate de soare, până ce întinderea nesfârşită a câmpiei se tulbura, transformându-se în dealuri, iar în cele din urmă în munţi. Şi printre ei pedalam, prinzându-le pe retină, în vaste panoramice, întreaga frumuseţe, cetăţile albe de calcar, domoala arcuire a plaiurilor, extrema gingăşie a mestecenilor presăraţi în uriaşul ocean al pădurilor de brad. Şi printre ei pedalam, aspirând mireasma frustră a fânului, potolindu-mi setea cu apa izvoarelor, până ce îi lăsam în urmă şi începea din nou câmpia, cu altfel de aşezări, cu altfel de turle de biserici, cu altfel de bărbaţi şi de femei. Cu ei toţi intram în vorbă şi ei toţi mă pofteau, dacă era vremea, la prânzul sau la cina lor, uneori lângă grâul abia secerat, şi-i ascultam vorbind, puţin ameţit după hora priveliştilor, de hora imensă a întâmplărilor dintr-o viaţă omenească, de uriaşul foşnet al vieţii de pe aceste pământuri. Şi iar pedalam, pe lângă şiruri de plopi, pe sub melancolia sălciilor, lăsând să se rotească în jurul meu sate şi turle de biserici, şi troiţe, şi fântâni, trecând din lumina soarelui în umbra pădurilor, şi iar ieşind în lumină, până ce alţi munţi se iveau în zare, şi nu-mi doream nimic altceva. Am fost poate unul dintre cei mai bogaţi, cei mai fericiţi şi înţelepţi din generaţia mea.
Iar bicicleta nici nu era a mea, era o bicicletă de fată, bicicleta lui Bunty.
Geo Bogza