25 septembrie, aceasta este ziua z, zi în care toată România va porni ofensiva împotriva gunoaielor, dar şi lupta pentru bunul simţ. Judeţul nostru nu a fost fruntaş la acţiunile de până acum (cartarea), dar s-a făcut remarcat prin alte lucruri pe care celelalte judeţe nu le-au făcut.
Aşa se face că în Baia Mare a apărut primul Centru de Informare cu sediul în Casa Tineretului, programul fiind între orele 10-19, zilnic. Dacă aţi trecut prin zonă sigur aţi văzut un banner al campaniei Let’s Do It, Romania!
ce atârnă pe faţada clădirii. Cât despre acest banner, s-a înfiinţat un grup pe facebook care promite “înmânarea” unui “certificat de existenţă” în schimbul unei poze în care apari tu şi bannerul de la Casa Tineretului.

Tot băimărenii noştri harnici s-au dus zilele astea şi au spălat o grămadă de saci ca să aibe voluntarii unde “îngropa” gunoaiele pe data de 25 septembrie.

Saci întinşi la uscat

Iar lista nu se opreşte aici. După ce a apărut spotul publicitar oficial, ai noştri au demonstrat încă o dată de ce sunt în stare, filmând un spot la Balta Neagră (Cheile Lăpuşului, lângă localitatea Remecioara).

Dacă încă nu sunteţi hotărâţi sau nu credeţi în reuşita proiectului, vă propun să vizualizaţi acest album cu câteva locuri superbe din România.
Ei bine, toată România este superbă, doar că are nevoie de oameni care să-i ofere respect şi care să o scape de mormanele de gunoaie care-i umbresc frumuseţea!

Din tot ce a născocit omul, bicicleta singură îţi îngăduie să parcurgi distante înzecite decât ai parcurge cu piciorul, fără să te rupă o singură clipă de natură. Ea este instrumentul ideal pentru a străbate şi cunoaşte lumea, lăsându-te tot timpul în contact cu ea, lăsându-ţi răgazul să devii fericit şi înţelept. Cu mai puţin decât ea, omul este prizonierul propriilor sale limite. Cu mai mult decât ea, iese afară din natură şi se pierde de sine însuşi.
Am mers mult pe jos, cu bicicleta şi cu automobilul. Mersul pe jos pune fiinţa noastră în contact direct cu diversitatea lumii, prilejuindu-i observaţii şi fericiri fundamentale. Bicicleta vine să le înmulţească, fără a scădea nimic din ele.
Cu piciorul, greu îţi poţi îngădui – mai ales dacă se apropie seara – un ocol larg, până la pâlcul de arbori, la casa singuratică sau la ruinele din zare. Bicicleta îţi îngăduie să-l faci, ea îţi îngăduie să pendulezi între orizonturi, să te îndrepţi încotro te atrag privirile, să cunoşti un întreg ţinut, fără să te frustreze nici o privelişte. Ea este instrumentul ideal pentru a străbate şi cunoaşte lumea.
Este adevărat că, pentru cei ce o străbat în automobil, bicicliştii pot părea desueţi sau chiar ridicoli. Ce vă pot spune? Că niciodată această comparaţie nu trebuie făcută, că aşa cum o gazelă nu poate fi pusă în balanţtă cu un tigru – iar bicicleta este verişoara metalică a gazelei – niciodată fragilul velociped nu trebuie pus, sub aceeaşi şosea, alături de un automobil.
Automobilul – cine ar cuteza să o nege? – are o frumuseţe a sa, dintre cele mai desăvârşite pe care le-a produs era industrială. Şi îţi îngăduie să admiri, la prânz, un fluviu sau o catedrală de care, în zori, te afli la o depărtare de sute de kilometri. Dar cu ce preţ! Viteza îl rupe pe om de natură şi îl înstrăinează de sine însuşi, încapsulându-l într-o singură senzaţie, în scurgerea vertiginoasă a kilometrilor. Lansat în lungul şoselei, automobilul mănâncă pământul, desfiinţând lumea şi desfiinţându-şi şi stăpânul. Dintre oamenii unidimensionali, automobilul este cel mai unidimensional.
Am străbătut cândva o ţară tropicală, de la un capăt la altul într-o singură zi, cu un automobil a cărui viteză atingea nebunia. În afară de acest sentiment, plăcut câteva clipe, nu m-am ales cu nimic. Mult mai de folos mi-ar fi fost, mult mai mult m-aş fi simţit în acea parte a lumii, dacă aş fi stat un singur ceas sub un palmier, sau de vorbă cu un pescar de pe ţărmul mării, cum aş fi dorit, dar nu s-a putut.
De câte ori, în ţări şi continente străine, am fost prizonierul automobilelor lansate între două oraşe, am binecuvântat clipa când li se spărgea cauciucul sau li se înfunda carburatorul. Atunci, porneam înainte pe jos şi fiecare pas pe care îl făceam în lungul şoselei, printre case, oameni şi arbori, putându-i privi în voie şi aborda, era un bun câştig. Din lungi şi prestigioase călătorii, în forul meu intim doar cu atât m-am ales: cu cât am călcat singur cu piciorul.
Desigur, rămân piramidele, catedralele, templele milenare. Dar a ajunge în faţa lor cu automobilul şi a pleca din faţa lor, după o jumătate de oră, cu automobilul, înseamnă o cunoaştere a lumii pe bandă rulantă. Cei care se duc să admire, în cursul unei zile, cu o sută de kilometri pe oră, un oraş sau un munte îndepărtat, sânt mai puţin bogaţi sufleteşte, mai puţin fericiţi şi mai puţin inţelepţi decât cei care, în aceeaşi zi, au ajuns cu bicicleta pe poteci înguste, printre lanuri de grâu sau căpiţe de fân, până la un mic râu sau într-o pădure.
Omenirea se află într-o fază a istoriei sale, caracterizată printr-o grăbită acumulare de bunuri, care ici şi colo îi precipită pulsul şi o desfigurează. Dar când, în cele din urmă, se va satura, când nu va mai fi atât de ahtiată de valori materiale, când nu o va mai propulsa simţul parvenirii, se va întoarce fără îndoială spre tot ceea ce îi va putea aduce adevărata fericire. Atunci, marea desfătare o va da bicicleta, iar nu automobilul, cel care a putut să dezumanizeze atâţia oameni şi chiar să-i bestializeze.
Sunt sigur că va veni o lume, scăpată de tristeţea sărăciei, scăpată de obsesia îmbogăţirii, în care oamenii, în sfârşit înţelepţi, vor lăsa în garaj, de câte ori vor voi să-şi ofere o mare bucurie, tigrii de oţel ai automobilelor, de dragul celor două roţi subţiri care le pot prelungi fiinţa fizică şi spirituală. Marele drum al omului spre sine însuşi, marele drum în urma căruia va descoperi cât poate fi de fericit, aşa va fi făcut.
Sunt sigur că o astfel de lume va veni şi sânt bucuros, că în anii mei cei mai buni, am prefigurat-o.

Geo Bogza

        Au trecut pe lângă mine, unul lângă altul, alunecând uşor pe biciclete, un băiat şi o fată. El avea capul gol, ea părul lung pe spate. Nepăsător la atâtea spectacole ale oraşului, am întors capul după ei şi i-am privit cu o uşoară invidie. Apoi, aducându-mi aminte de mine însumi mi-am spus, în timp ce mă cucerea lumina unui zâmbet lăuntric:
— Şi eu am fost ca şi ei, şi eu am cunoscut această mare şi copilărească fericire.
        Şi eu am pedalat, în capul gol, alături de o fată al cărui păr flutura pe umeri. Oră după oră am pedalat, ascultând imperceptibilul foşnet al spiţelor în foşnetul mai vast al arborilor pe sub care, precis şi totuşi ca într-un vis, necontenit alunecam. Sau, alte ori, plecat pentru o lungă călătorie – cum a fost aceea în care m-am făcut, de la început până la sfârşit, toată viaţa lui, tovarăş al Oltului – pedalam singur, din zori până în amurg, lăsând în urma mea, într-o imensă horă, atâtea chipuri ale lumii, sate, păduri, livezi, fiecare altfel luminate de soare, până ce întinderea nesfârşită a câmpiei se tulbura, transformându-se în dealuri, iar în cele din urmă în munţi. Şi printre ei pedalam, prinzându-le pe retină, în vaste panoramice, întreaga frumuseţe, cetăţile albe de calcar, domoala arcuire a plaiurilor, extrema gingăşie a mestecenilor presăraţi în uriaşul ocean al pădurilor de brad. Şi printre ei pedalam, aspirând mireasma frustră a fânului, potolindu-mi setea cu apa izvoarelor, până ce îi lăsam în urmă şi începea din nou câmpia, cu altfel de aşezări, cu altfel de turle de biserici, cu altfel de bărbaţi şi de femei. Cu ei toţi intram în vorbă şi ei toţi mă pofteau, dacă era vremea, la prânzul sau la cina lor, uneori lângă grâul abia secerat, şi-i ascultam vorbind, puţin ameţit după hora priveliştilor, de hora imensă a întâmplărilor dintr-o viaţă omenească, de uriaşul foşnet al vieţii de pe aceste pământuri. Şi iar pedalam, pe lângă şiruri de plopi, pe sub melancolia sălciilor, lăsând să se rotească în jurul meu sate şi turle de biserici, şi troiţe, şi fântâni, trecând din lumina soarelui în umbra pădurilor, şi iar ieşind în lumină, până ce alţi munţi se iveau în zare, şi nu-mi doream nimic altceva. Am fost poate unul dintre cei mai bogaţi, cei mai fericiţi şi înţelepţi din generaţia mea.
        Iar bicicleta nici nu era a mea, era o bicicletă de fată, bicicleta lui Bunty.

Geo Bogza

Au trecut deja 20 de ani.

“Unii nu au habar, alţii nu vor să-şi amintească
Că au fost atunci trei zile de istorie românească.
Dacă nu îţi aduci aminte, măcar ai putea să încerci,
13-14-15 iunie în ‘90.”

Mai multe pe wiki

Vă spuneam aici cât de penibil se pregătesc profesorii pentru grevă. Următoarea zi, ceea ce am zis eu s-a confirmat. O profesoară vine şi ne zice că s-a făcut iar şedinţă şi că unii ziceau că ei nu fac grevă deoarece fac alţii şi pentru ei.
În fine, unii s-au hotărât, alţii nu. A venit greva. Cum s-au manifestat profesorii ? Penibil!
Adică mergeau câte o mână de oameni în faţa ministerului să protesteze şi să ceară să stea faţă-n faţă cu ministrul. Jalnic! Când toţi profesorii (teoretic) sunt în grevă, trebuiau să fie câteva mii în faţa ministerului.
Dar deh, s-au dus câţiva şi restu au pierdut vremea prin faţa televizoarele sau au fost pe la şcoli/licee.

Probabil s-au săturat de stat faţă-n faţă cu ministru` şi azi au tras repede o şedinţă în care au hotărât că greva se suspendă. Au lipit un afiş pe uşă şi au început orele. Dar ce ore?! Că elevii erau acasă, fără nici o grijă.
Aşa se face că mă duc azi pentru ora de limba română la liceu (doar o oră făceam) şi aflu că mai am de stat la încă 3 ore! Ei da, vezi să nu …
Ce au rezolvat cu greva asta? Nimic. Se pare că în 2 zile s-au împăcat cu gândul că vor avea -25% din salarii.

Ne merităm soarta!

Creierul din dotare, că despre el e vorba.
Am ajuns la concluzia asta în urma unui test făcut pe net care cică îţi arată vârsta creierului tău, care ar trebui să fie egală cu vârsta ta.
Aici e testul.
1. Dai click pe start.
2. Aştepţi numărătoarea inversă: 3,2,1
3. Memorezi poziţia numerelor pe ecran
4. Trebuie să dai click în cercuri în ordinea crescătoare a numerelor pe care le-ai văzut (numere vor dispărea)
Testul se repetă de 10 ori.

Cu creierul obosit, singura concluzie pe care o pot trage e că m-am zbătut prea tare la şcoală, într-un sistem defect, să nu-i zic altfel.

Te uiţi la greci. Se bat, se omoară între ei, îşi distrug proprietăţile. Mai sunt şi alte exemple…
Da românu` nostru e om civilizat dom`le. El merge la protest nu să spargă capete. Merge să danseze, să cânte, aproape că au făcut o sărbătoare dintr-un miting.
Dacă au vrut să bată recordul la “Dansul Pinguinului” ar trebui informaţi că a luat de mult sfârşit campania Radio Zu care premia (parcă .. ) cel mai mare dans al pinguinului.

Apoi urcă pe scenă Cerebel (nu ştiu de ce-i zice aşa, că din câte am văzut are probleme cu echilibru — picioru în gips) să le cânte oamenilor că n-au noroc. Norocul ăsta şi l-au făcut cu mâna lor.
Cred că erau bune alte cântece, alte mesaje, dar unele “conserve” se deschid mai greu şi probabil mesajul nu intra în capul multora.

1. Cântat de mult, fără prea mare efect, totuşi ar trebui încercat în continuare.
Deşteaptă-te, române!

2. Altă piesă apărută la 20 de ani de când …
Noi vrem respect – Paraziţii

3. Promisiuniile politicienilor sunt …
Apă de ploaie – Vescan

4. Ceva cu un iz de patriotism
Pentru Patrie luptăm – Brio

Da după ce am văzut cum stă treaba cu solidaritatea nu m-ar mira să fii apărut şi ceva mici, grătare pe la mitingu ăsta.

Românii, în aceste momente grele “clădite” de cei 5 milioane (mulţi au fost fictivi ori au avut dublă-triplă “personalitate”), dau dovadă de o penibilă solidaritate.
Pot să iasă zeci de mii de adormiţi în stradă, că o să facă un mare fâsss. Eu zic că trebuia să iasă câteva mii în stradă atunci când marinaru` a anunţat că taie tot ce se poate, iar la miile alea să se alăture alţi şi alţi nemulţumiţi. Din proprie iniţiativă!
Ungurii acu` câţiva ani au ieşit în stradă, aceeaşi ţintă: guvernul. Am avut un exemplu recent şi din partea moldovenilor. Nu cred că la ei au fost lideri peste lideri care au zis “peste 2 luni ieşim în stradă!”

Un exemplu de această solidaritate penibilă o dau profesorii.
Adică după ce trebuia să le mărească salariu cu 50% (că marinaru nu numai că n-are păr, dar stă prost şi cu materia cenuşie) ei se trezesc cu o micşorare de 25%.Ce fac? Protestează! Cum? Într-un mod penibil!!
Unii profesori fac grevă, alţii nu. Ba mai sunt şi unele oraşe în care nu se face grevă. Da-i grevă generală.
Prin comparaţie sunt şi profesorii ca elevii. Adică se hotărăşte să fugă toţi de la ore, dar se trezesc 2,3 care nu vor să fugă nici în ruptul capului. Ăia 2,3 ce aşteaptă? Aşteaptă să fugă ceilalţi de la oră, să rămână doar ei şi cel mai probabil profesorul îi va lăsa şi pe ei acasă, dar vor scăpa şi fără absenţă şi fără testul ce va urma.

Aşa-s şi unii profesori. Speră ca ceilalţi să le rezolve problema, să strige în stradă nemulţumirile lor, dar ei să-şi ia şi leafa şi eventual să se rezolve problema lor. Bravo bă!

Tind să cred că românii au moştenit de la Daci doar dragostea pentru băutură şi sărbători!